Sticlele sunt materiale dure, casante, transparente. Nu au punct de topire ci interval de înmuiere putându-se prelucra prin turnare, sau prin suflare. Sunt rezistente la şoc termic şi la acţiunea agenţilor chimici cu excepţia HF, H3PO4, H3BO3 sau a alcaliilor topite. Rezistenţa la agenţii chimici creşte dacă pe suprafaţa sticlei se aplică o peliculă de ulei siliconic şi se tratează termic la 300-400oC ori prin tratare cu silicaţi sau aluminaţi.
Viscozitatea sticlei este diferită în funcţie de temperatură şi de compoziţie.
Devitrifierea, este proprietatea nedorită, a sticlei de a trece din stare amorfă (sticloasă) în stare cristalină. Fenomenul se datorează dezamestecării, compoziţiei necorespunzătoare sau a răcirii bruşte a sticlei puternic încăIzite. În Fig. 3.1 este prezentată variaţia volumului molar al sticlei cu temperatura. Pe diagramă se poate identifica temperatura de vitrifiere, Tg. Importante pentru prelucrarea sticlei sunt viscozităţile corespunzătoare temperaturilor de călire, de înmuiere şi de prelucrare, viscozităţi ale căror valori medii sunt prezentate în Tabelul 3.3.
Densitatea sticlei este cuprinsă în intervalul 2,2 g/cm3 (sticla de silice) şi 8 g/cm3 (sticla cristal).
Duritatea pe scara mineralogică a lui Mohs (Talc 1, Ghips 2, Calcit 3, Fluorina 4, Apatit 5, Feldspat 6, Cuarţ 7, Topaz 8, Corindon 9, Diamant l0) se situează în domeniul 5-6 pentru sticlele comune şi 6-7 pentru sticlele de laborator.
Coeficientul de dilatare termică, a, este mic şi creşte cu conţinutul de oxizi alcalini. Este direct corelat cu rezistenţa la şoc termic.
Conductibilitatea electrică este scăzută, fapt pentru care sticla este unul dintre cei mai buni izolatori electrici.
Rezistenţa mecanică a sticlelor este foarte scăzută, ele sunt casante.
Istoria sticlei
Oamenii sau folosit de sticlă în mod natural, în special obsidian (sticlă vulcanică), înainte de a învățat cum să facă sticlă. Obsidian a fost utilizat pentru producerea de cutite, varfuri de sageti, bijuterii și bani.
Antic Istoricul roman Plinius a sugerat că comercianti fenicieni au făcut primul pahar din zona Siriei în jurul 5000BC. Dar, conform dovezilor arheologice, primul om de sticlă a fost în Europa de Est Mesopotamia și Egipt în jurul 3500BC și primele vasele de sticlă s-au făcut cu privire la date de 1500 iH în Egipt și Mesopotamia. Pentru următorii 300 de ani, industria sticlei fost crescut rapid și apoi a scăzut. În Mesopotamia a fost reînviata în 700BC și în Egipt, în 500 î.Hr. Pentru următorii 500 ani, Egipt, Siria și alte țări de-a lungul coastei de est a Mării Mediterane au fost centre de fabricare a sticlei.
La început a fost foarte greu și lent pentru fabricarea sticlei. Cuptoare de topire de sticlă au fost mici și căldura fiind mica a fost destul de greu pentru a topi sticla. Dar în secolul 1 î.en, meșteșugari siriene au inventat conducta lovitură. Aceasta descoperire a făcut ca producție de sticlă sa revolutioneze, mai rapid și mai ieftin. Producția de sticlă a înflorit în Imperiul Roman și răspândirea din Italia în toate țările sub conducerea sa. În 1000 d.Hr. orașul egiptean Alexandria a fost cel mai important centru de productie de sticla. În toată Europa arta miraculoasa de a face vitralii pe biserici și catedrale de pe continent a atins apogeul în cele mai bune Chatres și ferestrele Catedrala Conterbury produse în secolele 13 și 14.