Aluminiu este cel mai raspandit metal in scoarta tereatra, iar printre elemente aluminiul ocupa locul al treilea in urma oxigenului si siliciului. Datorita activitaţii sale chimice mari aluminiul se gaseste în natura numai sub forma de compuşi. Aluminiul impreuna cu oxigenul si siliciul formeaza 82,58% din scoarta terestra.
Aluminiul este cunoscut înca din antichitate şi era utilizat de cǎtre greci şi romani. Denumirea de aluminiu vine de la latinescul “alumen” care este folosit pentru a denumi substanţe astringente. Primele încercari de separare ale aluminiului dateazǎ din anul 1810 şi apartin fizicianului englez Davy , care a efectuat electroliza hidroxidului de aluminiu uşor umezit, dispus într-o atmosferǎ de hidrogen, într-o pila Volta, folosind în calitate de anod platina, iar în calitate de catod, o sarmǎ de fier. În urma acestui proces s-a obţinut un aliaj Aluminiu – Fier, din care insǎ nu s-a reusit sǎ se separe aluminiu.
Aluminiul a fost descoperit prima data în anul 1827 de un chimist german Wohler care a obţinut primele 30g de aluminiu sub formǎ de bobite. În anul 1854 Saint-Claire-Deville, a folosit metoda lui Wohler pentru obţinerea industriala a aluminiului, inlocuind potasiul cu sodiu, iar clorura de aluminiu, instabilǎ şi higroscopicǎ, cu clorurǎ dublǎ de aluminiu şi sodiu.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, metoda lui Saint –Claire-Deville a fost înlocuitǎ, fiind aplicat procedeul de extragere a aluminiului prin electroliza aluminei dizolvatǎ în criolitǎ topitǎ, procedeu aplicat şi în prezent în metalurgia acestui metal.
1810 – Davy obţine aliajul fier-aluminiu pe cale electroliticǎ;
1821 – Berthie descoperǎ bauxita;
1824 – Oersted obţine în stare elementarǎ metalul;
1827 –Wohler produce aluminiu sub formǎ de pulbere prin reducerea cu potasiu a clorurii sale;
1854 – Sainte-Claire-Deville toarnǎ primul lingou de aluminiu;
1886 – Herault şi Hall descoperǎ şi breveteaza procedeul de electrolizǎ a aluminei dizolvate în criolitǎ topitǎ;
1890 – Bayer descoperǎ procedeul de fabricare a aluminei prin atacul bauxitei cu soluţii de sodǎ causticǎ;
1903 – Odam realizeazǎ sudarea autogenǎ a aluminiului cu ajutorul fluxurilor;
1905 – Betts stabileste principiile rafinarii electromagnetice a aluminiului;
1905 – Claessen demonstreaza posibilitaţile de îmbunataţire a proprietaţilor aliajelor de aluminiu prin cǎlire;
1906 – Wilm aplicǎ aluminiului aliajul tip duralumin tratamentul termic de cǎlire şi îmbǎtrânire;
1911 – De Saint-Martin determinǎ principiile de bazǎ ale anodizǎrii aluminiului şi aliajelor sale;
1920 – Pacz imbunǎtǎţeste proprietaţile aliajelor de aluminiu-siliciu prin modificarea cu sodiu;
1920 – Hoopes – elaborarea aluminiului de inaltǎ puritate;
1926 – Soderberg introduce la electroliza anozi continui;
1932 – Gadeau aplicǎ pe scarǎ industrialǎ tehnologia de rafinare electroliticǎ;
1938 – apariţia unor publicaţii despre proprietaţile aluminiului ultra pur.
Principalul minereu din care se extrage aluminiul este bauxita, conţine aproximativ 60% aluminiu. Bauxita se gaseşte în munţii Bihorului, Grecia, Turcia şi în Ungaria.